Pietrele
Articol publicat in: Cultura, Educatie
Eu mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „renunţare”. Bucură-te de Viaţă, de Iubire, de Meditaţie, de frumuseţile lumii, de extazul existenţei — bucură-te de tot! Transformă lumescul în Sacru! Transformă acest Tărâm, în Tărâmul Celălalt; transformă Pământul în Paradis! Iar apoi, indirect, începe să se producă o renunţare. Dar ea apare de la sine, fără să ţi-o impui tu. Este ceva care se întâmplă. Începi să renunţi la prostia ta. Începi să renunţi la relaţiile fără sens. Începi să renunţi la locurile în care evoluţia este cu neputinţă. Eu însă, în loc să numesc acest lucru „renunţare”, îl numesc Conştientizare.
Dacă duci în mână pietre crezând că sunt diamante, în loc să îţi spun să renunţi la acele pietre, am să îţi spun doar „Fii atent şi mai uite-te odată!”. Dacă vezi singur că sunt altceva decât diamante, mai e nevoie să renunţi la ele? Îţi vor cădea din mână de la sine. De fapt, dacă mai vrei totuşi să le cari, va trebui să faci totuşi un efort mare; îţi va trebui o voinţă mare să le mai cari. Însă e cu neputinţă să le mai cari mult. Odată ce ai văzut că sunt inutile, fără rost, singura posibilitatea este să le arunci. Şi odată ce ai mâinile goale, cauţi adevăratele comori. Iar adevăratele comori, se află în cu totul altă parte decât în viitor. Adevăratele comori, se află Aici şi Acum.
Păşeam cu greutate pe Potecă, ţinându-mă de mână cu tovarăşa mea de drum şi cugetam adânc la vorbele schivnicului din pădure. Părea să aibă dreptate. Şi totuşi…
Din când în când, printre respiraţii întretăiate, cu sudoarea şiroindu-ne pe frunte, picurându-ne în ochi, sudoare stoarsă de greutatea urcuşului, mai găseam o frântură de timp să îi arunc o privire furişă, peste umăr. Ea atunci zâmbea abia ghicit şi simţeam că strânge în celălalt pumn, ca şi mine de altfel, la unison chiar, Cristalul. Pentru că aveam fiecare câte un Cristal în mână… Le-am găsit cu ceva vreme în urmă, pe marginea Potecii…
Eram mult mai jos pe Potecă. Poate chiar la poalele Muntelui, la primele Păduri parcă, atunci când am găsit Pietrele. Era noapte şi întuneric în jur şi am crezut că ne-am rătăcit. O ploaie rece s-a pornit. Ne-am strâns în braţe, dar sentimentul de teamă încă ne încerca. Începuse să se lase şi ceaţa. Ne-am amintit că totuşi, cel mai bun lucru este să ne continuăm drumul. Şi când am dat să păşim, am zărit două pietre pe marginea potecii, aşezate frumos, una lângă alta. EA, mi-a zis atunci:
— Parcă am fi noi doi! Zgribuliţi de frig, plouaţi…
— Hai să le luăm cu noi! Una tu, una eu! Când eram mic, îmi plăcea să ascult poveştile pe care mi le spuneau pietrele!
— Pietrele spun poveşti? — mă întreabă EA.
— Mie, îmi spun…
— Şi sunt frumoase?
— Depinde… Unele sunt vesele, altele sunt triste… Din fiecare ai ce învăţa…
— Atunci, hai să le luăm!
Aşa ne-am ales cu câte o piatră în mână, fiecare. Şi cu hotărârea să mergem mai departe…
Drumul a început să fie tot mai greu. Urcuşul, la început mai lin, devenea tot mai abrupt. Muntele, era un Profesor aspru… zilele se scurgeau. Am uitat de pietre, de poveştile pietrelor… Totuşi, de fiecare dată când drumul se îngreuna, instinctiv parcă, strângeam în mână pietrele. Fiecare pe a sa. Şi păşeam mai departe.
Într-o zi, când Cărarea ne-a îngăduit să privim ceva mai departe, în zare, am zărit sclipind ceva la marginea Potecii. Am ajuns până la locul acela şi, ne-am amintit amândoi de noaptea aceea ploioasă, când am găsit pietrele… Coincidenţă?
De această dată, erau nişte Cristale. M-am aplecat, le-am cules şi pentru o clipită, am vrut să aruncăm pietrele. Apoi am strâns-o pe EA de mână şi am privit-o adânc în ochi…
Am început să mă rog, cu ochii în ochii ei:
— Doamne, mi-e ruşine să îţi spun… Am vrut să aruncăm Pietrele… Acum însă am mai cugetat şi vrem să te rugăm ceva… Noi o să le aşezăm frumos la marginea Potecii, aşa cum le-am găsit şi noi, cândva. Fă TU în aşa fel încât aceste pietre, să ajungă în mâna cuiva care se va simţi într-o zi, tare-tare singur!
Am aşezat pietrele una lângă alta, pe marginea Potecii.
— Doamne! Am purtat cale lungă cu noi aceste Pietre! Acum, o parte din noi, e cu ele, aşa cum o parte din ele, e cu noi. Nouă, ne-au fost de folos. Acum însă, TU ne-ai scos în Cale Cristalele acestea. Acum, ştim că ele ne vor conduce pe drumul cel bun, pentru că ştim că cel care le-a lăsat aici, într-o zi oarecare, s-a rugat la tine aşa:
„Doamne, mi-e ruşine să îţi spun… Am vrut să arunc Pietrele…”
— Aşa încât, Doamne, te rugăm, mijloceşte TU!
Ne-am oprit aşadar o clipă pe Potecă, să admirăm peisajul. Am deschis palmele şi am privit cele două Cristale şi am zâmbit amândoi, unei alte amintiri…
Era o zi însorită. Trecuse ceva vreme de când urcam şi de când găsisem Cristalele. Ne-am hotărât să fascem un popas mai lung, să ne odihnim. Căutam din priviri un loc potrivit pe Munte. Aşa am zărit o pată întunecată, undeva mai sus, pe abruptul sub care trecea Poteca. Am bănuit că poate fi o grotă, deci un bun adăpost. Am început să urcăm şi, mare ne-a fost mirarea când, aflaţi în faţa intrării grotei, un bătrânel cu părul alb, ca un Moş Crăciun, ne aştepta în prag zâmbind…
— Bine aţi venit !
— Mulţumim de urare! Bine v-am găsit!
— Ei? Aştept!
— Poftim?! Am tresărit eu mirat…
— Aţi ajuns aici, pentru că aveţi o întrebare fără răspuns…
— Întrebare?
Bătrânul plecă uşor privirea către mâinile noastre împreunate. Apoi, către cele în care ţineam strâns Cristalele. Îmi luă mâna în palma sa. Am simţit nevoia să o deschid şi să îi arăt Cristalul meu. E frumos, Albastru, ca Cerul. Bătrânul, mă privi drept în ochi, de parcă ar fi vrut să intre în străfundurile mele. Sau cel puţin, aşa am simţit…
— Ştii, Părinte, înainte de aceste Cristale, am avut nişte Pietre…
— Mhmmmm… Aşadar, ţi-ai amintit ce voiai să întrebi… Şi?
— Mă gândeam… Ce să fi fost cu Pietrele acelea?
— Mai ţineţi minte cum erau?
M-am gândit câteva clipe şi mi-am dat seama că Bătrânul Moş Crăciun, parcă ghicise. Aşa era, Erau una Albă şi alta Neagră. Dar noi, luaţi cu drumul, am uitat.
— Da! Una Albă, alta Neagră!
— Purim şi Turim! — zâmbi Bătrânul.
— Purim şi Turim?!
— Purim şi Turim… Da… Au o poveste aceste Pietre. Se spune că este undeva în lume, un Bătrân Rege. Legendele, spun că ar fi fost Regele Salem-ului. La gât, poartă un colan mare şi gros, din aur. Cine l-a văzut, i-a fost greu să se îndoiască, deşi Bătrânul, umbla mai mult în straie de călăreţ, cu o plelerină lungă şi bogată, cu glugă, ca a unui călugăr. Arăta mai curând a negustor de giuvaeruri şi avea un aer misterios. Se spune cdespre acest Rege, că apare atunci când un călător se simte foarte ostenit şi îl cuprind îndoielile. Atunci, el îi iese în drum şi îi dă două Pietre: Una albă şi una Neagră. Purim şi Turim. Şi îl povăţuieşte ca atunci când are îndoieli, să pună pe fiecare din pietre, una din hotărârile care îl fac să se îndoiască. Apoi, să cugete adânc şi să scoată din sacul lui de călătorie, fără să se uite, una din Pietre. Şi să facă exact aşa cum s-a gândit în dreptul fiecărei Pietre, fără să mai amâne, fără să se mai gândească „de ce”…
— Aşa deci? Şi atunci, noi cum am ajuns la acele Pietre? Că le-am găsit pe marginea drumului.
— Se spune că Regele apare şi dispare, de multe ori înainte de a fi zărit de cei în nevoie… Se spune că el este călăuza tuturor celor care pleacă la drumuri lungi…
— Să fi fost oare lângă noi Regele, atunci în Pădure, când începuse ploaia şi frigul?
— Cine poate şti? Aţi purtat cu voi Pietrele tot timpul?
— Da, până am găsit Cristalele…
— Şi ce aţi făcut cu ele?
— Le-am lăsat pe marginea Potecii, în locul unde am găsit Cristalele. Am crezut că trebuie să vină cineva într-o zi, care să aibă nevoie de ele, aşa cum am avut şi noi…
— Ei, acum că aţi aflat povestea Pietrelor… Ce gânduri aveţi?
— Ne gândeam să înnoptăm în grotă, dar…
— Dar?
— E voie? Adică… Dacă locuiţi aici…
Bătrânul zâmbi cald…
— Ştii… Pădurea, Muntele sunt ale celor care le caută. Prin urmare, grota e şi a vostră, de vreme ce aţi ajuns la ea. Hai! Instalaţi-vă, noaptea s-a lăsat şi mâine, veţi porni la drum!
Într-adevăr… Povestea Bătrânului, ne ţinuse cu răsuflarea tăiată şi întunericul, se lăsase pe nesimţite. Am intrat în grotă şi am găsit acolo un pat, făcut din vreascuri şi fân… Mirosea tare frumos!
Ne-am aşezat deci în pat. Ceva mai încolo, era încă un pat, dar parcă mai mic. Ne-am uitat cum Bătrânul se pregătea de culcare. Abia aşa am observat ciudăţenia din grotă. Deşi afară era întuneric, în grotă, era o lumină ciudată. Venită de nicăieri… Când Bătrânul s-a aşezat în patul său, parcă lumina s-a mai domolit, ca o lampă al cărei fitil se micşorează…
La un moment dat, am simţit că sunt pe cale să adorm. Sau poate am visat? Şi totuşi, am simţit foarte clar! Bătrânul s-a aplecat peste EA, a sărutat-o pe frunte, apoi, când s-a mişcat către fruntea mea, am simţit pe faţă, atingerea unui colan greu, fin, mătăsos… Apoi căldura sărutului său, pe fruntea mea. Şi cred că am adormit. Sau… cine ştie? Dar colanul, sigur l-am simţit! Aş vrea să pot spune cu certitudine, dar a doua zi, Bătrânul dispăruse. În grotă, eram doar noi doi… L-am strigat, dar… degeaba. Dispăruse. Am desenat pe nisipul grotei „Mulţumim!” şi am plecat…
Mulţumiri:
Mulţumesc Îngerului Camelia Radu, pentru că mi-a călăuzit mâna să scriu această poveste. Să fie ea oare umbra lui Osho pe Pământ?
